Era în 2002 când am fost desemnată să particip la un curs de formare complementară, organizat de CRIPS Bucureşti, care avea ca tematică introducerea practicilor incluzive în şcoli. Era o „direcţie” relativ nouă în domeniul educaţiei şi, ca urmare, nu se ştiau prea multe despre asta.
Atunci am auzit pentru prima dată termenul de „şcoală incluzivă”, dar şi alţi termeni ca: cerinţe educative speciale, dizabilităţi, educaţie incluzivă, etc.
Totul era atât de nou…eram bulversată. Formatorii veneau din diferite domenii: educaţie, sănătate, protecţie socială, politici educaţionale, etc. şi fiecare avea multe de spus, iar eu ascultam şi încercam să înţeleg, să reţin, să învăţ. S-au perindat prin faţa noastră mulţi oameni de valoare în cele 9 zile, dar pot spune că cel mai mare impact – dacă pot spune aşa – l-a avut asupra mea DOAMNA Ecaterina Vrăsmaş. Vorbea cu atâta dăruire despre tot ceea ce făcuseră domnia sa şi echipa de la RENINCO pentru incluziunea în şcoala de masă a copiilor cu C.E.S., despre ceea ce putem face noi în şcolile unde ne desfăşurăm activitatea, despre cât de importantă este schimbarea de mentalitate în şcoala românească, despre şanse egale în educaţie, despre şcoală pentru toţi, încât nici nu mi-am dat seama când au trecut cele 3 ore de curs. Pot spune că aceste 3 ore de curs – în mod special – mi-au schimbat viaţa, mi-au schimbat modul de a gândi, mi-au schimbat modul de a lucra cu copiii, au dat un alt curs anilor ce au urmat.
Însufleţirea cu care ne-a vorbit m-a făcut să vreau să aflu mai multe despre acest nou concept de „şcoală incluzivă – şcoală pentru toţi”.
Nu pot spune că a fost uşor. Au urmat ani de muncă efectivă, zeci de ore de cursuri (m-am înscris la toate cursurile de care aflam şi despre care credeam că mă pot ajuta să îmi completez cunoştinţele, să acopăr lipsa de experienţă, să rezolv problemele pe care le întâmpinam în activitatea directă cu elevii, cu părinţii acestora).
Lucrând în una din primele şcoli declarate ca fiind incluzive din oraş, pot spune că am învăţat „pe viu”, m-am format „la locul de muncă” – cum se spunea în vremurile de dinainte de ’89.
Cel mai uşor a fost să schimb atitudinea elevilor mei faţă de persoanele cu dizabilităţi, faţă de copiii cu C.E.S. I-am implicat în activităţi comune cu astfel de copii aflaţi în centre speciale, cu care am încheiat parteneriate educaţionale, dar şi activităţi comune cu copiii cu CES din clasa integrată în şcoala noastră. Ei mergeau acasă şi le vorbeau părinţilor lor despre aceste activităţi şi astfel impactul se extindea treptat-treptat şi asupra comunităţii.
I-am implicat pe copii şi pe părinţii lor în activităţi de volutariat/sprijin a copiilor din centrele de zi care se înfiinţaseră în cartier, a persoanelor vârstnice aflate în centre de asistenţă socială, am făcut excursii împreună cu copiii cu deficienţe de auz, am făcut ore de activităţi remediale cu copiii care întâmpinau dificultăţi de învăţare şi i-am implicat şi pe colegii lor să îi sprijine. Nu cred că are rost să înşir tipurile de activităţi desfăşurate în toţi aceşti 8 ani ce au trecut. Pot spune doar că toate acestea au venit normal, generate de nevoia de a rezolva diverse situaţii-problemă pe care le sesizam în lucrul direct cu copiii, validând - dacă pot spune aşa – motto-ul cursului care îmi schimbase modul de a fi ca dascăl: COPIII CARE ÎNVAŢĂ LA ŞCOALĂ ÎMPREUNĂ, ÎNVAŢĂ SĂ TRĂIASCĂ ÎMPREUNĂ.
Toate aceste realizări nu ar fi fost posibile dacă noi, cei implicaţi – cadre didactice, elevi, părinţi, consilieri, psihologi, comunitatea locală - nu am fi acţionat ca o echipă.
Între timp, lucrurile au început să se schimbe la nivelul întregului sistem de educaţie. Bulgărele de zăpadă pe care l-au aruncat cei care au fost pionierii acestei direcţii a crescut, s-a consolidat, a antrenat în drumul său tot mai mulţi oameni şi, acum, după atâţia ani, privind în urmă, pot spune că educaţia incluzivă este unul din puţinele lucruri bune care s-au întâmplat în învăţământul românesc în toţi aceşti 20 de ani de reforme şi căutări.
Când am primit atestatul în urma absolvirii cursului organizat de CRIPS Bucureşti, doamna Ecaterina Vrăsmaş mi-a scris pe verso: „Succes şi curaj să continuaţi, pentru că merită…şi pentru că meritaţi.”
Pot spune cu mâna pe inimă: a meritat şi merită în continuare efortul!
Prof. pt. înv. primar, Romica Andrei
