IOAN ALEXANDRU – DULCE ET DECORUM EST PRO PATRIA MORI
Deloc întâmplător - una dintre cele mai elocvente mărturii în acest sens fiind chiar memorabilul său eseu, atât de sugestiv intitulat „Iubirea de patrie” (din volumul cu acelaşi titlu, apărut în 1978, la Editura Dacia din Cluj-Napoca) – pentru Ioan Alexandru, Patria şi Patriotismul au conotaţii Ontologice şi Antropologice, „iubirea dintre părinte şi fiu” aflându-şi reflexul, cel mai firesc cu putinţă, în ... „iubirea (...) care se cheamă Patrie”.
Modernii – cum bine se ştie – au divagat enorm – şi nu întotdeauna cu (deplin) temei – asupra acestei realităţi eminamente spirituale, care este Sentimentul Erotic.
Când spunem aceasta, îl vizăm, de pildă, pe marele eseist francez Denis de Rougemont care – în „Iubirea şi Occidentul” – vorbeşte despre existenţa a nu mai puţin de trei mituri de această factură: cel erotic, semnificând iubirea păgână, iubirea împărtăşită dar nefericită, iubirea de iubire, iubirea de moarte, - întruchipată de povestea lui Tristan şi Isolda (pe care o cunoaştem datorită romanului lui Chretien de Troyes); iubirea ca aventură, izvodită şi întreţinută, însă, oricât ar putea părea de paradoxal, de aceeaşi mistuitoare sete de Absolut, şi al cărui simbol universal este fulgurantul Don Juan (imortalizat, mai întâi, de Tirso de Molina iar apoi, şi cu infinit mai multe valenţe artistice, de Moliere şi Mozart); în fine, iubirea creştină, iubirea ca Agappe, iubirea împlinită (prin căsătorie) (despre care grăiesc, cu puterea (plăsmuitoare a) Cuvântului – Logos, atâtea Texte Sfinte dar, cel mai pregnant, Epistolele Sfântului Apostol Pavel).
Ca de obicei, însă, teoreticienii creştinismului au înţeles infinit mai nuanţat decât noi, modernii, - firi văduvite de fiorul pe care doar comuniunea cu Sacrul ţi-l poate inocula – adevăratele semnificaţii simbolice ale Iubirii. Dintre toţi, poate că cel mai bine a izbutit să ni le dezvăluie, - de fapt, să ni le releve - şi nouă, ca pe o neistovită luare – aminte, Dionisie Areopagitul:
„Erosul, fie că-i zicem dumnezeiesc, fie îngeresc, fie mintal, fie sufletesc, fie fizic, (trebuie) să-l înţelegem ca pe o putere unificatoare şi înarticulatoare, care mişcă cele superioare spre purtarea de grijă a celor inferioare, iar pe cele de acelaşi fel spre reciprocitate în comuniune şi, la urmă, pe cele inferioare spre întoarcere la cele mai (...) înaintate”
(Dionisie Areopagitul: „Despre Numirile Dumnezeieşti”, Capitolul IV: „Despre Bine, Lumină, Frumuseţe, Iubire, Extaz, Râvnă (...)”, în volumul „Opere complete”, Editura Paideia, Bucureşti, 1996, pag. 152).
Aceasta pentru că Ontologicul şi Antropologicul îşi subsumează – în cea mai modelatoare armonie cu putinţă – Esteticul şi Eticul:
„ ... iubirea (...) şi erosul (...) au aceeaşi putere de unire şi (de) legare şi de amestecare cu Frumosul şi (cu) Binele (...) iar Frumosul şi Binele provin (...) din ele şi ţin pe cele de aceeaşi treaptă în comunicare reciprocă, dar şi mişcă pe cele dintâi spre purtarea de grijă a celor de al doilea şi întăresc pe cele de mai jos prin întoarcerea lor spre cele de mai sus”.
(Dionisie Areopagitul, vol. cit., pag. 150).
Este – acum – şi mai lesne de înţeles faptul că poetul Ioan Alexandru a fost nu doar un cunoscător profund al Sfintei Scripturi şi al operei Sfinţilor Părinţi, dar – mai ales – un trăitor neodihnit al tâlcului acestora. Iată de ce, Patria – şi, implicit, Patriotismul – era (u), pentru el, expresia unei Trinităţi; altfel spus, sinteza inefabilă a „trei mădulare”, după cum, atât de plastic, se exprimă el însuşi, în eseul citat. Altfel formulat, Patria este – ori ar trebui să fie, pentru noi, toţi – proiecţia telurică a Sfintei Treimi. Tot astfel cum este însăşi Fiinţa Umană, după cum ne-a învăţat Sfântul Grigore Palamas:
„Omul este icoana vie a Sfintei Treimi pe pământ. El are, de aceea, Minte, Cuvânt şi Duh”.
La Ioan Alexandru, vocaţia de cugetător creştin se întâlneşte – până la deplina contopire – cu vocaţia lirică, pe terenul cel mai fertil cu putinţă, al Mitosofiei, într-o metaforă de-a dreptul emblematică: „Patria Triadă”. Doar o astfel de viziune, de superioară înţelegere a Patriei face cu putinţă saltul în Cosmogonic: „ ... (ea) nu mai poate fi clintită din univers”.
Astfel de acorduri, imaculat celeste, fac – mai departe – lesne cu putinţă circumscrierea personalităţii lui Ioan Alexandru în spiritualitatea noastră naţională. Situând Patria sub semnul „purităţii” şi al „tainei”, Ioan Alexandru se circumscrie, în modul cel mai firesc, în primul dintre cei doi mari „poli spirituali” despre care au vorbit Mircea Eliade (în eseurile „Două tradiţii spirituale româneşti”, „Tradiţii universaliste în cultura română”, „Păstori, pribegi, haiduci”) şi Constantin Noica (în eseul „Suflet agrar sau suflet pastoral ?”).
Rememorarea trăsăturilor distinctive ale „agrarului” (care, să nu uităm nici o clipă acest detaliu semnificativ, - pentru că tocmai el are darul să confere personalităţii, activităţii şi operei lui Ioan Alexandru dimensiuni, semnificaţii universale, - corespunde „apolinicului”, despre care a vorbit marele filozof german Friedrich Nietzsce, în „Naşterea tragediei”) este, credem, de natură să ne edifice pe deplin:
„ ... conservatorismul (...), viziunea (...) romantică a istoriei, valorificarea exagerată a unui trecut şi (a) unor tradiţii nu totdeauna vrednice de laudă, aplecarea către emfază şi beţia de cuvinte, pseudo – eroismul, mistagogia şi patriotismul (...), provincialismul (...) spiritual şi cultural, atitudinea (...) lirică faţă de natură, femeie şi dragoste (...)”.
(Mircea Eliade: „Două tradiţii spirituale româneşti” – Conferinţă ţinută la Paris, în 3 iunie 1948; articol publicat în revista „România”, în numărul din iunie – iulie 1959; reprodus după volumul de publicistică „Împotriva deznădejdii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992 pag. 18).
Iar toate acestea formează – după cum spune Ioan Alexandru – „izvorul şi realitatea inefabilă a (...) Patriei” (eseul „Pace şi comuniune”, în volumul citat).
Prin extensie – dar neexagerând în nici un fel – s-ar putea conchide că, în viziunea – deopotrivă lirică şi creştină – a lui Ioan Alexandru, Patria este Tărâmul Fermecat în care şi-a durat nemurirea Tinereţe fără Bătrâneţe şi Viaţă fără de Moarte. Sau, apropiindu-ne şi mai mult de terminologia biblică, am putea spune că, în această proiecţie mitosofică, a lui Ioan Alexandru, Patria este reeditarea, pe axa sincroniei, a acelei imponderabile sinteze care, pe axa diacroniei, a caracterizat doar actul Genezei, singura în care pot fi întâlnite laolaltă, coordonata Cosmogonică a Fiinţei şi Existenţei Umane sau, cum ar spune Mircea Eliade, conotaţiile (lor) de Axis Mundi şi (de) Imago Mundi („ ... a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” – „Facerea”, 2, 8); latura Estetică şi (latura) Antropologică („ .. tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncat” – „Facerea”, 2, 9); dimensiunea Ontologică, (dimensiunea) Gnoseologică şi (dimensiunea) Etică („ ... pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” – „Facerea”, 2, 9).
Într-o formulare izvoditoare de o neţărmurită „pace şi comuniune”, Patria este, pentru Ioan Alexandru, „căldura familiei”, „ochii maicii”, „vorbirea laolaltă”, „bucuria de a-ţi aduce aminte”.
Aceasta pentru că Patria nu este, în reprezentarea pe cât de complexă pe atât de tulburătoare a lui Ioan Alexandru – o imagine – sinteză abstractă, ci dimpotrivă, o ... „realitate inefabilă” (eseul „Pace şi comuniune”, în volumul citat).
Dintr-o atare perspectivă, artistul nu-şi poate asuma decât o singură ipostază: aceea de „poet truditor”, de „poet al cetăţii”.
Este şi temeiul pentru care înclinăm să credem că, dacă ar fi cu putinţă circumscrierea personalităţii, activităţii şi operei lui Ioan Alexandru într-o singură formulă, Ideologică şi Estetică în acelaşi timp, ea nu ar putea fi alta decât aceea a Mesianismului Naţional şi Social, de veche tradiţie în cultura românească. Afinităţile spirituale ale lui Ioan Alexandru – mărturisite în modul cel mai natural cu putinţă – nu fac altceva decât să întemeieze o astfel de perspectivă: Mihai Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga. Nu întâmplător, tocmai acestor autentici Poeta Vates le-a dedicat Ioan Alexandru câteva dintre cele mai izbutite eseuri ale sale (reunite în volumul citat).
P.S.
„Lucrarea” de faţă nu este – şi nici nu s-a vrut a fi – un studiu exhaustiv consacrat poeziei lui Ioan Alexandru, ci doar un modest eseu prin care am încercat să surprindem câteva din permanenţele spirituale ale personalităţii, activităţii şi operei sale.
Prof. Petre Constantinescu
Colegiul Naţional „Spiru Haret”
Str. Italiană nr. 17
Sector 2Bucureşti
Modernii – cum bine se ştie – au divagat enorm – şi nu întotdeauna cu (deplin) temei – asupra acestei realităţi eminamente spirituale, care este Sentimentul Erotic.
Când spunem aceasta, îl vizăm, de pildă, pe marele eseist francez Denis de Rougemont care – în „Iubirea şi Occidentul” – vorbeşte despre existenţa a nu mai puţin de trei mituri de această factură: cel erotic, semnificând iubirea păgână, iubirea împărtăşită dar nefericită, iubirea de iubire, iubirea de moarte, - întruchipată de povestea lui Tristan şi Isolda (pe care o cunoaştem datorită romanului lui Chretien de Troyes); iubirea ca aventură, izvodită şi întreţinută, însă, oricât ar putea părea de paradoxal, de aceeaşi mistuitoare sete de Absolut, şi al cărui simbol universal este fulgurantul Don Juan (imortalizat, mai întâi, de Tirso de Molina iar apoi, şi cu infinit mai multe valenţe artistice, de Moliere şi Mozart); în fine, iubirea creştină, iubirea ca Agappe, iubirea împlinită (prin căsătorie) (despre care grăiesc, cu puterea (plăsmuitoare a) Cuvântului – Logos, atâtea Texte Sfinte dar, cel mai pregnant, Epistolele Sfântului Apostol Pavel).
Ca de obicei, însă, teoreticienii creştinismului au înţeles infinit mai nuanţat decât noi, modernii, - firi văduvite de fiorul pe care doar comuniunea cu Sacrul ţi-l poate inocula – adevăratele semnificaţii simbolice ale Iubirii. Dintre toţi, poate că cel mai bine a izbutit să ni le dezvăluie, - de fapt, să ni le releve - şi nouă, ca pe o neistovită luare – aminte, Dionisie Areopagitul:
„Erosul, fie că-i zicem dumnezeiesc, fie îngeresc, fie mintal, fie sufletesc, fie fizic, (trebuie) să-l înţelegem ca pe o putere unificatoare şi înarticulatoare, care mişcă cele superioare spre purtarea de grijă a celor inferioare, iar pe cele de acelaşi fel spre reciprocitate în comuniune şi, la urmă, pe cele inferioare spre întoarcere la cele mai (...) înaintate”
(Dionisie Areopagitul: „Despre Numirile Dumnezeieşti”, Capitolul IV: „Despre Bine, Lumină, Frumuseţe, Iubire, Extaz, Râvnă (...)”, în volumul „Opere complete”, Editura Paideia, Bucureşti, 1996, pag. 152).
Aceasta pentru că Ontologicul şi Antropologicul îşi subsumează – în cea mai modelatoare armonie cu putinţă – Esteticul şi Eticul:
„ ... iubirea (...) şi erosul (...) au aceeaşi putere de unire şi (de) legare şi de amestecare cu Frumosul şi (cu) Binele (...) iar Frumosul şi Binele provin (...) din ele şi ţin pe cele de aceeaşi treaptă în comunicare reciprocă, dar şi mişcă pe cele dintâi spre purtarea de grijă a celor de al doilea şi întăresc pe cele de mai jos prin întoarcerea lor spre cele de mai sus”.
(Dionisie Areopagitul, vol. cit., pag. 150).
Este – acum – şi mai lesne de înţeles faptul că poetul Ioan Alexandru a fost nu doar un cunoscător profund al Sfintei Scripturi şi al operei Sfinţilor Părinţi, dar – mai ales – un trăitor neodihnit al tâlcului acestora. Iată de ce, Patria – şi, implicit, Patriotismul – era (u), pentru el, expresia unei Trinităţi; altfel spus, sinteza inefabilă a „trei mădulare”, după cum, atât de plastic, se exprimă el însuşi, în eseul citat. Altfel formulat, Patria este – ori ar trebui să fie, pentru noi, toţi – proiecţia telurică a Sfintei Treimi. Tot astfel cum este însăşi Fiinţa Umană, după cum ne-a învăţat Sfântul Grigore Palamas:
„Omul este icoana vie a Sfintei Treimi pe pământ. El are, de aceea, Minte, Cuvânt şi Duh”.
La Ioan Alexandru, vocaţia de cugetător creştin se întâlneşte – până la deplina contopire – cu vocaţia lirică, pe terenul cel mai fertil cu putinţă, al Mitosofiei, într-o metaforă de-a dreptul emblematică: „Patria Triadă”. Doar o astfel de viziune, de superioară înţelegere a Patriei face cu putinţă saltul în Cosmogonic: „ ... (ea) nu mai poate fi clintită din univers”.
Astfel de acorduri, imaculat celeste, fac – mai departe – lesne cu putinţă circumscrierea personalităţii lui Ioan Alexandru în spiritualitatea noastră naţională. Situând Patria sub semnul „purităţii” şi al „tainei”, Ioan Alexandru se circumscrie, în modul cel mai firesc, în primul dintre cei doi mari „poli spirituali” despre care au vorbit Mircea Eliade (în eseurile „Două tradiţii spirituale româneşti”, „Tradiţii universaliste în cultura română”, „Păstori, pribegi, haiduci”) şi Constantin Noica (în eseul „Suflet agrar sau suflet pastoral ?”).
Rememorarea trăsăturilor distinctive ale „agrarului” (care, să nu uităm nici o clipă acest detaliu semnificativ, - pentru că tocmai el are darul să confere personalităţii, activităţii şi operei lui Ioan Alexandru dimensiuni, semnificaţii universale, - corespunde „apolinicului”, despre care a vorbit marele filozof german Friedrich Nietzsce, în „Naşterea tragediei”) este, credem, de natură să ne edifice pe deplin:
„ ... conservatorismul (...), viziunea (...) romantică a istoriei, valorificarea exagerată a unui trecut şi (a) unor tradiţii nu totdeauna vrednice de laudă, aplecarea către emfază şi beţia de cuvinte, pseudo – eroismul, mistagogia şi patriotismul (...), provincialismul (...) spiritual şi cultural, atitudinea (...) lirică faţă de natură, femeie şi dragoste (...)”.
(Mircea Eliade: „Două tradiţii spirituale româneşti” – Conferinţă ţinută la Paris, în 3 iunie 1948; articol publicat în revista „România”, în numărul din iunie – iulie 1959; reprodus după volumul de publicistică „Împotriva deznădejdii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992 pag. 18).
Iar toate acestea formează – după cum spune Ioan Alexandru – „izvorul şi realitatea inefabilă a (...) Patriei” (eseul „Pace şi comuniune”, în volumul citat).
Prin extensie – dar neexagerând în nici un fel – s-ar putea conchide că, în viziunea – deopotrivă lirică şi creştină – a lui Ioan Alexandru, Patria este Tărâmul Fermecat în care şi-a durat nemurirea Tinereţe fără Bătrâneţe şi Viaţă fără de Moarte. Sau, apropiindu-ne şi mai mult de terminologia biblică, am putea spune că, în această proiecţie mitosofică, a lui Ioan Alexandru, Patria este reeditarea, pe axa sincroniei, a acelei imponderabile sinteze care, pe axa diacroniei, a caracterizat doar actul Genezei, singura în care pot fi întâlnite laolaltă, coordonata Cosmogonică a Fiinţei şi Existenţei Umane sau, cum ar spune Mircea Eliade, conotaţiile (lor) de Axis Mundi şi (de) Imago Mundi („ ... a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” – „Facerea”, 2, 8); latura Estetică şi (latura) Antropologică („ .. tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncat” – „Facerea”, 2, 9); dimensiunea Ontologică, (dimensiunea) Gnoseologică şi (dimensiunea) Etică („ ... pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” – „Facerea”, 2, 9).
Într-o formulare izvoditoare de o neţărmurită „pace şi comuniune”, Patria este, pentru Ioan Alexandru, „căldura familiei”, „ochii maicii”, „vorbirea laolaltă”, „bucuria de a-ţi aduce aminte”.
Aceasta pentru că Patria nu este, în reprezentarea pe cât de complexă pe atât de tulburătoare a lui Ioan Alexandru – o imagine – sinteză abstractă, ci dimpotrivă, o ... „realitate inefabilă” (eseul „Pace şi comuniune”, în volumul citat).
Dintr-o atare perspectivă, artistul nu-şi poate asuma decât o singură ipostază: aceea de „poet truditor”, de „poet al cetăţii”.
Este şi temeiul pentru care înclinăm să credem că, dacă ar fi cu putinţă circumscrierea personalităţii, activităţii şi operei lui Ioan Alexandru într-o singură formulă, Ideologică şi Estetică în acelaşi timp, ea nu ar putea fi alta decât aceea a Mesianismului Naţional şi Social, de veche tradiţie în cultura românească. Afinităţile spirituale ale lui Ioan Alexandru – mărturisite în modul cel mai natural cu putinţă – nu fac altceva decât să întemeieze o astfel de perspectivă: Mihai Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga. Nu întâmplător, tocmai acestor autentici Poeta Vates le-a dedicat Ioan Alexandru câteva dintre cele mai izbutite eseuri ale sale (reunite în volumul citat).
P.S.
„Lucrarea” de faţă nu este – şi nici nu s-a vrut a fi – un studiu exhaustiv consacrat poeziei lui Ioan Alexandru, ci doar un modest eseu prin care am încercat să surprindem câteva din permanenţele spirituale ale personalităţii, activităţii şi operei sale.
Prof. Petre Constantinescu
Colegiul Naţional „Spiru Haret”
Str. Italiană nr. 17
Sector 2Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.