LIBERTATEA LITERATURII
Conştient sau nu, omul a căutat întotdeauna să-şi manifeste libertatea sub toate aspectele pe care aceasta i le poate oferi. N-o să încep acum o disertaţie despre libertate. Voi vorbi despre literatură. Primul gând care mi-a rezonat la această idee a fost tocmai asocierea literaturii cu o manifestare a propriei libertăţi. Dacă e argumentată sau nu această asociere, se poate concluziona la finalul acestor rânduri.
Limba şi literatura română a fost şi este pentru mulţi care au trecut sau sunt în şcoală o disciplină apropiată de sufletul lor. Aşa îmi place să cred. Şi voi susţine acest lucru prin ceea ce înseamnă până acum o experienţă proprie.
Una din năzuinţele mele era aceea de a deveni profesor. Şi nu orice profesor, ci profesor de limba şi literatura română. E adevărat că această opţiune preferenţială se poate lega de multe elemente: de ataşamentul faţă de unii profesori, de apropierea şi chiar de harul avut faţă de o anumită disciplină şi de imaginile în care te regăseşti cel mai bine atunci când te vezi la catedră. Am avut şansa ca în şcoală să întâlnesc nişte oameni - profesori de limba şi literatura română - care mi-au insuflat iremediabil opţiunea serioasă pentru literatură, prin tot complexul pe care ar fi putut să mi-l dea mesajul transmis în timpul orelor dumnealor, şi nu numai. Nu ştiu dacă am reuşit sau voi reuşi vreodată să exprim aşa cum se cuvine mulţumirea ce ar trebui adusă acestor oameni, dar vreau doar să le spun că prin pilda profesională şi cea de viaţă şi-au lăsat amprenta dumnealor în existenţa şi în felul meu ulterior de a fi.
Ajunsă studentă, trecând şi prin momente de transformare puternică a societăţii, atât eu cât şi o bună parte dintre colegii mei parcă nu prea mai voiam să acceptăm ideea de a ajunge în învăţământ. Perspectiva materială nu prea fericită şi uşoara deteriorare, în conştiinţa generală, a imaginii de profesor, ne făcea să ne gândim la altceva. Pe de o parte rămânea strigătul interior care ne chema să vedem cum poate fi acel PROFESOR din noi la care visam cândva, dar pe de altă parte ceva ne făcea să ne gândim şi la alte oportunităţi care s-ar fi putut găsi pentru o perspectivă existenţială mai bună. Însă în cele din urmă, poate ca şi o acceptare a unei realităţi a pieţei muncii, mulţi dintre noi am intrat în plutonul dascălilor. Că atât am putut, atât ni s-a oferit sau o anumită chemare ori har ne-a chemat să slujim limba şi literatura română de la catedră, doar realizările sau urmele ce vor rămâne peste timp vor da într-un anume fel răspunsul la această întrebare. Rămân provocările responsabilităţii instruirii şi educaţiei tinerilor, ale menţinerii şi creşterii obligatorii a propriilor performanţe, ale adaptării la cerinţele momentului, alături însă de capcanele în care am putea cădea prin rutină, prin devalorizare în încercarea de a ne adapta şi a ne stabili un anume confort existenţial, pe care din păcate salarizarea nu prea-l permite, prin faptul că neîmplinirile şi frustrările ne-ar putea face să spunem, noi şi cei pe care-i slujim, că încercarea a eşuat. Dar odată ajunsă aici, atât timp cât voi sta, îmi asum să intru în conştiinţa elevilor într-un mod pozitiv, prin tot ceea ce fac. Şi aşa voi putea să găsesc un loc onorabil în acel pluton al dascălilor, de care spuneam.
Toată această pledoarie este a unui profesor începător. Ştiu că e o poziţie privilegiată prin forţa cu care vârsta ne poate ajuta să luăm decizii. Dar în acelaşi timp şi căutările sau frământările sunt pe măsură.
Ajunsă profesoară la un liceu cu un palmares şi un fond uman deloc de neglijat, am ocazia să văd, privind în oglinda elevilor mei, cum se mai vede limba şi literatura română şi profesorul de limba şi literatura română, dintr-o altă poziţie. Cea de la catedră. E drept, la nivel de nuanţă lucrurile sunt într-un anume fel schimbate, dar în ceea ce priveşte esenţa lor, îmi regăsesc scenariile de demult, materializate. Şi aşa, pot să spun, dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare, că literatura română este atractivă prin ineditul ei, prin faptul divers incitant pe care-l aduce, prin realitatea palpabilă pe care o dezvăluie, prin viziunea de ansamblu pe care ne-o oferă despre lume, cu ce are ea, natura şi oamenii săi şi prin apropierea de o formă mai descătuşată a ideii de spaţiu şi timp. Ştiu că între toate acestea, văzute şi simţite de la o oarecare distanţă şi cerinţele regăsite în planuri şi în programele de învăţământ există diferenţe, uneori supărătoare. Fiindcă se pot invoca în cerinţele didactice ale limbii şi literaturii române şi aspecte ce ţin de o aglomerare prea mare de date, de termeni şi noţiuni cam sofisticate pentru un limbaj comun, de o structură funcţională defectuoasă. Acestea sunt reversuri ale fiecărei meserii. Dar aici intervine talentul profesorului de a menţine prin toate mijloacele interesul treaz al celor cărora li se adresează. De a sări peste litera unor planuri sau programe de învăţământ şi de a intra în spiritul lor, ajungând, într-un fel sau altul, la sufletul elevilor săi. Se poate spune, însă, că într-o lume ce se vrea tot mai pragmatică, literatura face nu uşor faţă acelui interes imediat pe care elevii îl manifestă pentru disciplinele ce se vor opţiuni concrete pentru traiectoria viitoare a lor. Dar nu s-ar putea vorbi nici de o poziţie nefavorabilă, atâta timp cât limba şi literatura română este o disciplină obligatorie a examenului de bacalaureat.
Literatura se adresează în primul rând celor pasionaţi, cu o anumită chemare pentru tainele sale. Ceilalţi pot fi însă în permanenţă provocaţi şi pentru unii chiar este o alternativă pentru un anumit moment al existenţei lor. Atât pentru cei cu chemare, cât şi pentru ceilalţi, trebuie în permanenţă, tu, ca profesor, să le vii în întâmpinare.
Perfecţionarea şi desăvârşirea în ale limbii şi literaturii române, pe planul realizărilor personale este unul din principalele mele obiective, prin faptul că am absolvit un master, că am parcurs stadii ale perfecţionării didactice şi mai ales am încercat în permanenţă să ţin ridicată o anumită ştachetă a interesului şi a performanţei prin ceea ce înseamnă rigurozitate, exigenţă, dar mai ales înţelegere şi comunicare. Laturii ce ţine de realizările strict personale aş vrea să îi dau acum o mai mică semnificaţie. Aş vrea să subliniez mai cu seamă ce au însemnat împlinirile mele prin performanţele elevilor, prin regăsirea în atitudini şi în stări de spirit ale lor. Când se evaluează competenţe ale oamenilor se iau în considerare elementele măsurabile ale acestora. Ele se pot referi la note obţinute, distincţii, procente de promovabilitate, grade şi ierarhii parcurse. Însă există şi aspecte nemăsurabile, care prin necuantificarea lor atrage implicaţii date de subiectivism, filing, ataşament. Aceste aspecte fac parte şi ele din firea lucrurilor şi nu trebuie înlăturate. Poate un anume răsărit de soare surprins extraordinar prin cele mai nebănuite cuvinte de un elev la care te aşteptai cel mai puţin sau poate lacrima stânjenitoare ce se încăpăţâna să apară atunci când „durul” clasei se regăsea într-o anumită situaţie literară ori argumentele ce le pune în evidenţă personalitatea, în formare, aduse în situaţii limită, ca să nu mai vorbesc despre frumosul redescoperit de mine în fiecare an prin prisma sensibilităţii şi emoţiilor lor. Este o răsplată a muncii mai presus decât cele pecuniare, este o satisfacţie extraordinară şi sunt convinsă că numai cei din breaslă mă pot înţelege. Pentru asemenea situaţii înţelese dincolo de puterea cuvintelor, merită să fii acolo unde poţi să trăieşti toate acestea. Iar tu, ca dascăl eşti obligat a întări ideea că peste invidiile sau reacţiile unora, nelalocul lor, rămâne materializarea şi recunoaşterea unei pasiuni care chiar şi în cele mai pragmatice viziuni îşi poate găsi motivaţia.
Se pot spune multe, dar mă opresc aici lăsând să-mi fie judecată opţiunea pentru libertatea pe care mi-o oferă literatura.
Limba şi literatura română a fost şi este pentru mulţi care au trecut sau sunt în şcoală o disciplină apropiată de sufletul lor. Aşa îmi place să cred. Şi voi susţine acest lucru prin ceea ce înseamnă până acum o experienţă proprie.
Una din năzuinţele mele era aceea de a deveni profesor. Şi nu orice profesor, ci profesor de limba şi literatura română. E adevărat că această opţiune preferenţială se poate lega de multe elemente: de ataşamentul faţă de unii profesori, de apropierea şi chiar de harul avut faţă de o anumită disciplină şi de imaginile în care te regăseşti cel mai bine atunci când te vezi la catedră. Am avut şansa ca în şcoală să întâlnesc nişte oameni - profesori de limba şi literatura română - care mi-au insuflat iremediabil opţiunea serioasă pentru literatură, prin tot complexul pe care ar fi putut să mi-l dea mesajul transmis în timpul orelor dumnealor, şi nu numai. Nu ştiu dacă am reuşit sau voi reuşi vreodată să exprim aşa cum se cuvine mulţumirea ce ar trebui adusă acestor oameni, dar vreau doar să le spun că prin pilda profesională şi cea de viaţă şi-au lăsat amprenta dumnealor în existenţa şi în felul meu ulterior de a fi.
Ajunsă studentă, trecând şi prin momente de transformare puternică a societăţii, atât eu cât şi o bună parte dintre colegii mei parcă nu prea mai voiam să acceptăm ideea de a ajunge în învăţământ. Perspectiva materială nu prea fericită şi uşoara deteriorare, în conştiinţa generală, a imaginii de profesor, ne făcea să ne gândim la altceva. Pe de o parte rămânea strigătul interior care ne chema să vedem cum poate fi acel PROFESOR din noi la care visam cândva, dar pe de altă parte ceva ne făcea să ne gândim şi la alte oportunităţi care s-ar fi putut găsi pentru o perspectivă existenţială mai bună. Însă în cele din urmă, poate ca şi o acceptare a unei realităţi a pieţei muncii, mulţi dintre noi am intrat în plutonul dascălilor. Că atât am putut, atât ni s-a oferit sau o anumită chemare ori har ne-a chemat să slujim limba şi literatura română de la catedră, doar realizările sau urmele ce vor rămâne peste timp vor da într-un anume fel răspunsul la această întrebare. Rămân provocările responsabilităţii instruirii şi educaţiei tinerilor, ale menţinerii şi creşterii obligatorii a propriilor performanţe, ale adaptării la cerinţele momentului, alături însă de capcanele în care am putea cădea prin rutină, prin devalorizare în încercarea de a ne adapta şi a ne stabili un anume confort existenţial, pe care din păcate salarizarea nu prea-l permite, prin faptul că neîmplinirile şi frustrările ne-ar putea face să spunem, noi şi cei pe care-i slujim, că încercarea a eşuat. Dar odată ajunsă aici, atât timp cât voi sta, îmi asum să intru în conştiinţa elevilor într-un mod pozitiv, prin tot ceea ce fac. Şi aşa voi putea să găsesc un loc onorabil în acel pluton al dascălilor, de care spuneam.
Toată această pledoarie este a unui profesor începător. Ştiu că e o poziţie privilegiată prin forţa cu care vârsta ne poate ajuta să luăm decizii. Dar în acelaşi timp şi căutările sau frământările sunt pe măsură.
Ajunsă profesoară la un liceu cu un palmares şi un fond uman deloc de neglijat, am ocazia să văd, privind în oglinda elevilor mei, cum se mai vede limba şi literatura română şi profesorul de limba şi literatura română, dintr-o altă poziţie. Cea de la catedră. E drept, la nivel de nuanţă lucrurile sunt într-un anume fel schimbate, dar în ceea ce priveşte esenţa lor, îmi regăsesc scenariile de demult, materializate. Şi aşa, pot să spun, dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare, că literatura română este atractivă prin ineditul ei, prin faptul divers incitant pe care-l aduce, prin realitatea palpabilă pe care o dezvăluie, prin viziunea de ansamblu pe care ne-o oferă despre lume, cu ce are ea, natura şi oamenii săi şi prin apropierea de o formă mai descătuşată a ideii de spaţiu şi timp. Ştiu că între toate acestea, văzute şi simţite de la o oarecare distanţă şi cerinţele regăsite în planuri şi în programele de învăţământ există diferenţe, uneori supărătoare. Fiindcă se pot invoca în cerinţele didactice ale limbii şi literaturii române şi aspecte ce ţin de o aglomerare prea mare de date, de termeni şi noţiuni cam sofisticate pentru un limbaj comun, de o structură funcţională defectuoasă. Acestea sunt reversuri ale fiecărei meserii. Dar aici intervine talentul profesorului de a menţine prin toate mijloacele interesul treaz al celor cărora li se adresează. De a sări peste litera unor planuri sau programe de învăţământ şi de a intra în spiritul lor, ajungând, într-un fel sau altul, la sufletul elevilor săi. Se poate spune, însă, că într-o lume ce se vrea tot mai pragmatică, literatura face nu uşor faţă acelui interes imediat pe care elevii îl manifestă pentru disciplinele ce se vor opţiuni concrete pentru traiectoria viitoare a lor. Dar nu s-ar putea vorbi nici de o poziţie nefavorabilă, atâta timp cât limba şi literatura română este o disciplină obligatorie a examenului de bacalaureat.
Literatura se adresează în primul rând celor pasionaţi, cu o anumită chemare pentru tainele sale. Ceilalţi pot fi însă în permanenţă provocaţi şi pentru unii chiar este o alternativă pentru un anumit moment al existenţei lor. Atât pentru cei cu chemare, cât şi pentru ceilalţi, trebuie în permanenţă, tu, ca profesor, să le vii în întâmpinare.
Perfecţionarea şi desăvârşirea în ale limbii şi literaturii române, pe planul realizărilor personale este unul din principalele mele obiective, prin faptul că am absolvit un master, că am parcurs stadii ale perfecţionării didactice şi mai ales am încercat în permanenţă să ţin ridicată o anumită ştachetă a interesului şi a performanţei prin ceea ce înseamnă rigurozitate, exigenţă, dar mai ales înţelegere şi comunicare. Laturii ce ţine de realizările strict personale aş vrea să îi dau acum o mai mică semnificaţie. Aş vrea să subliniez mai cu seamă ce au însemnat împlinirile mele prin performanţele elevilor, prin regăsirea în atitudini şi în stări de spirit ale lor. Când se evaluează competenţe ale oamenilor se iau în considerare elementele măsurabile ale acestora. Ele se pot referi la note obţinute, distincţii, procente de promovabilitate, grade şi ierarhii parcurse. Însă există şi aspecte nemăsurabile, care prin necuantificarea lor atrage implicaţii date de subiectivism, filing, ataşament. Aceste aspecte fac parte şi ele din firea lucrurilor şi nu trebuie înlăturate. Poate un anume răsărit de soare surprins extraordinar prin cele mai nebănuite cuvinte de un elev la care te aşteptai cel mai puţin sau poate lacrima stânjenitoare ce se încăpăţâna să apară atunci când „durul” clasei se regăsea într-o anumită situaţie literară ori argumentele ce le pune în evidenţă personalitatea, în formare, aduse în situaţii limită, ca să nu mai vorbesc despre frumosul redescoperit de mine în fiecare an prin prisma sensibilităţii şi emoţiilor lor. Este o răsplată a muncii mai presus decât cele pecuniare, este o satisfacţie extraordinară şi sunt convinsă că numai cei din breaslă mă pot înţelege. Pentru asemenea situaţii înţelese dincolo de puterea cuvintelor, merită să fii acolo unde poţi să trăieşti toate acestea. Iar tu, ca dascăl eşti obligat a întări ideea că peste invidiile sau reacţiile unora, nelalocul lor, rămâne materializarea şi recunoaşterea unei pasiuni care chiar şi în cele mai pragmatice viziuni îşi poate găsi motivaţia.
Se pot spune multe, dar mă opresc aici lăsând să-mi fie judecată opţiunea pentru libertatea pe care mi-o oferă literatura.
Profesor, Dana Şerban
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.