DIDACTICĂ ŞI DIDACTICI_instit. Rotăreci Cristina

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A ŞCOLARULUI MIC

Instit. Rotăreci Cristina
Şcoala “ C. Ivănescu”
Poşta Cîlnău, jud. Buzău

Educaţia reprezintă activitatea metodică şi practică prin care ne adresăm sufletului şcolarilor şi capacităţii lor de a asimila cunoştinţe. În acelaşi timp suntem preocupaţi cum trebuie să fie transmise cunoştinţele ca prin ele să le dezvoltăm raţiunea, voinţa şi sentimentul. În tot ceea ce facem noi, dascălii, dăruim o parte din sufletul nostru, din înţelepciunea noastră pentru a construi o “casă” durabilă, puternică, a cunoaşterii, a bucuriei, care să reziste în timp, dar treptat să o îmbogăţim, având de partea noastră experienţa, credinţa, dăruirea.
Educaţia religioasă contribuie la realizarea educaţiei integrale a omului, deoarece, proiectată cu pricepere şi interes, poate include educaţia intelectuală (prin informarea copiilor), educaţia estetică(sub aspect muzical, artistico-plastic), educaţia pentru timpul liber, etc.
Obiectivele educaţiei religioase sunt:
Cognitive-se referă la transmiterea şi asimilarea cunoştinţelor de ordin religios;
Afective-se referă la transmiterea convingerilor, sentimentelor şi atitudinilor de iubire şi evlavie;
Psihomotorii-centrate pe formarea deprinderii de a se închina, de a folosi unele obiecte religioase şi de a săvârşi fapte bune.
Unele dintre sarcinile educaţiei religioase în şcoala primară rezidă în formarea bunului creştin, capabil de a cunoaşte şi a venera valorile sacre. Suntem creştini, prin integrarea noastră într-o tradiţie şi apoi prin Sfântul Botez, dar devenim creştini prin conduite învăţate zi de zi.
Activităţile de educaţie religioasă în şcoală pot fi organizate sub formă de: observări, lecturi după imagini, convorbiri, memorizări, activităţi muzicale( învăţarea de cântece cu conţinut religios, audierea unor casete cu cântece religioase), activităţi artistico-plastice, activităţi practice, excursii, teatru de păpuşi, vizionări de filme.
Educaţia religioasă a şcolarului mic are o dublă menire: pe de o parte să anuleze pornirile rele, iar pe de altă parte să le cultive pe cele bune. Copiii vor dobândi treptat anumite cunoştinţe despre învăţătura creştină, prin pilde sau mai bine zis prin acele învăţături de suflet transmise de preoţii bisericii ortodoxe, fiecare „învăţătură” având o puternică influenţă asupra dezvoltării elevilor în plan moral. Calităţile moralei creştine, care vor fi scoase în evidenţă sunt: bunătatea, răbdarea, compasiunea, toleranţa, respectul, cinstea, generozitatea, iertarea, optimismul, încrederea, bucuria în faţa „minunilor” vieţii.
Din fiecare categorie de activitate cuprinsă în planul de învăţământ desprindem aceste calităţi - în funcţie de mesajul care reiese din conţinutul fiecărei activităţi în parte - dar, poate, educaţia religioasă este cea care le scoate în evidenţă mai pregnant.
Din cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziţie spre religiozitate; el e capabil de trăiri religioase, care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare. Această predispoziţie se poate cultiva şi dezvolta în şcoala primară prin educaţie religioasă.
Religiozitatea copilului nu este identică cu cea a adultului. În copilărie, ea se bazează pe trăirile date de modul său “ religios “ de viaţă, iar la adult, pe o trăire intensă şi o atitudine spirituală.
Educaţia religioasă trebuie să înceapă din copilărie deoarece, fără aceasta, copilul creşte ascultând cel mult de legea morală naturală. Este cunoscut că, în copilărie, omul poate fi mai uşor influenţat religios - moral decât mai târziu, iar deprinderile bune formate în şcoală rămân de multe ori valabile pentru întreaga viaţă.
În educaţia religioasă, este necesar ca profesorul să cunoască şi să ţină cont de etapele dezvoltării psiho-fizice a elevului.
În perioada micii copilării rolul hotărâtor în educaţia religioasă a copilului îl are familia pentru ca, mai târziu, programa de învăţământ şcolar să prevadă elemente de educaţie religioasă care au ca scop familiarizarea copiilor cu concepte religioase elementare. La vârsta şcolară mică, elevul este capabil să memoreze mecanic povestiri şi istorioare. Ţinând cont de acest lucru, ei pot fi învăţaţi diferite rugăciuni, poezii şi povestiri religioase adecvate vârstei. Mersul la biserică şi diferitele evenimente religioase cum ar fi: colindatul, cununiile, înmormântările pot constitui momente prielnice care trebuie valorificate în educaţia religios – morală a micului şcolar. El înţelege acum că rugăciunea este înălţarea gândului şi a sufletului către Dumnezeu, este momentul în care vorbim cu El, intrăm în legătură cu El, este legătura ce se realizează între Împărăţia cerului şi viaţa de pe pământ, între Dumnezeu şi creştinii Săi şi din care se naşte luminarea, înnoirea şi sfinţirea vieţii omului, este hrana de toate zilele a sufletului celui credincios.
Trăirile religioase din această etapă pot deveni hotărâtoare pentru întreaga viaţă . Acum, copilul observă şi înregistrează actele religioase şi morale pe care le vede în familie şi în şcoală. Fondul sufletesc al copilului este nepervetit, de aceea el crede că tot ce face omul matur este bine. Rezultă deci faptul că părinţii, învăţătorii şi profesorul de religie sau preotul au datoria de a fi modele de comportament pentru copii şi de a nu sminti pe nici unul din ei.
Spre a i se insufla adoraţia Sfintei Treimi şi veneraţia faţă de lucrurile Sfinte, este necesară prezenţa elevului în Sfânta Biserică la desfăşurarea slujbelor religioase. Astfel, el învaţă să-şi facă în mod corect semnul crucii, cu împreunarea celor trei degete care semnifică Sfânta Treime, precum şi atitudinea pe care trebuie să o aibă atunci când se închină: pioşenie, seriozitate, oprirea din alte activităţi şi concentrarea gândului la Dumnezeu.
Educaţia religioasă îşi atinge scopul insuflându-i elevului o stare de religiozitate, adică de primire plină de încredere a fenomenului religios, şi nu de transformare a copilului într-un om al Bisericii, ceea ce pentru el, la această vârsta este cu neputinţă de realizat. Dacă mai târziu, în faza de preadolescenţă şi, îndeosebi în faza de adolescenţă, tânărul este apt să asimileze adevărurile credinţei pe cale raţională, trebuie să înţelegem de aici că la vârsta şcolară mică, calea lui de cunoaştere este preponderent intuitivă.
Deoarece copilul îşi pune nenumărate întrebări asupra lucrurilor care-1 înconjoară, învăţământul religios îi procură un sistem de explicaţii utile şi satisfăcătoare. Căci atâta vreme cât el se întreabă asupra misterelor lumii şi este lăsat să-şi răspundă singur la ele, rămâne în chip fatal într-o stare de pauperitate şi primitivitate, total nefavorabile pentru echilibrul şi cerinţele lui de dezvoltare.
Pentru un copil, nevoia de a-şi explica fenomenele pe care le sesizează este de o importanţă vitală. El vrea să ştie "De ce…?" şi "Pentru ce...?" lumea a fost întocmită ca atare. Acesta este un motiv puternic pentru ca religia să-i împărtăşească odată cu adevărurile de credinţă şi viziunea ei asupra lumii. Evident că această viziune va fi însuşită de micul elev pe calea intuiţiei care este facultatea lui mentală principală.
Pentru educarea religioasă a şcolarului mic se porneşte de la concret, şi anume de la fapte ale elevilor, bune sau mai puţin bune, care sunt analizate împreună cu profesorul, apelându-se întotdeauna la toleranţă şi iubirea aproapelui. Copiii nu fac fapte rele pentru că sunt răi din naştere, ei sunt tentaţi spre anumite acţiuni din necunoaştere, din dorinţa de a se remarca, de a-şi auzi vocea sau pur şi simplu din nevoia de a-şi descărca energia. De aceea, înainte de orice, se pune mare accent pe o formare caracteristică a copiilor prin care aceştia să dea dovadă de înţelegere faţă de colegii lor, de respect faţă de alţii cu care intră în contact, de dragoste pentru tot ce înseamnă creaţia lui Dumnezeu: oameni, natură, pământ.
Mintea elevului este mai receptivă la adevărurile credinţei, dacă ele sunt exprimate într-un chip mai plastic şi intuitiv. Naraţiunile din Vechiul şi Noul Testament sunt mai potrivite şi mai convingătoare pentru micul şcolar decât interpretarea şi analiza lor semantică.
Predarea religiei prin pilde care înveşmântează principiile ei, oferă copilului inteligibilitatea care îi este necesară, dar păstrează în acelaşi timp şi partea de taină fără de care principiile îşi pierd adâncimea şi puterea de sugestie. Sufletul copilului e deschis pentru miracol şi mister şi această aptitudine trebuie să i se respecte, ferindu-1 de explicaţii proprii numai omului matur. Religia fiind în esenţă un mister, se înţelege atunci că tactul pedagogic al profesorului trebuie să-l împărtăşească, păstrându-i întreaga prospeţime şi putere de sugestie. Este de importanţă primordială ca un copil să aibă cunoştinţa Domnului fără ca acesta să fie banalizat şi redus la nivelul lucrurilor obişnuite, prin explicaţii strict empirice. În concluzie, educaţia religioasă are obligaţia de a insufla copilului adevărurile de origine divină pe o cale potrivită cu formele lui de cunoaştere. Astfel putem afirma că rolului fundamental al învăţătorului în formarea calităţilor morale la şcolarul mic i se adaugă rolul preotului(profesorului de religie), slujitor al credinţei şi sfinţeniei, împreună cultivând credinţa şi atitudinea morală, sămânţa bună şi rodnică a toleranţei şi întrajutorării. De aceea trebuie să ne aplecăm cu grijă, cu delicateţe, cu răbdare, cu pricepere şi numai în cunoştinţă de cauză asupra educaţiei religioase a copiilor şi astfel s-o realizăm cu ştiinţă şi cu inimă.